În urmă cu nu mai mult de o lună plănuiam afaceri, vacanțe, ieșiri în lume, proiecte de familie, întâlniri. Eram într-o goană contra cronometru să fixăm cât mai multe obiective într-un timp limitat. Întrebai pe cineva ce mai face iar răspunsul invariabil era că nu îi mai ajunge timpul, aproape iritat de neajunsul vieții pe care o are. Ba mai mult, auzeam tot mai des teorii ale comprimării timpului, că de fapt o zi are 16 ore și nu 24 și alte asemenea. Oare cum am prețui azi tot acel timp, toată acea mișcare?!
Vremea de atunci pare astăzi dintr-o altă epocă. Acum suntem în tranșeele unei lupte inegale, cu un adversar nevăzut, folosind ca arme supreme săpunul și izolarea. Iar panica pulsează în fiecare secundă a existenței noastre ca ticăitul unui ceas la care s-a declanșat alarma. „Singurul lucru de care trebuie să ne temem este teama însăși”, spunea Roosevelt. Dar cine mai poate brava astăzi în vremea pandemiei și a distanței sociale? Este frustrant să te uiți pe fereastră la primăvara care a explodat fericit și plenar zilele trecute, într-o liniște încremenită în care absența omului nu încurcă mai deloc firescul naturii. E adevărat, cu o revenire a tabloului rece de iarnă, totul parte a acestui scenariu imprevizibil și mult prea tăcut. Astăzi, veselul Topîrceanu cu Rapsodiile lui de Primăvară, e mai profetic decât oricând, într-un mod aproape sumbru: „Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Șiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngerași,
Cu alai
De toporași.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le lași?”
este parte a
