Azi, 27 martie, la nivel mondial, se sărbătorește Ziua Mondială a Teatrului. Aniversată în fiecare an , a fost instituită în 1961, de Institutul Internaţional de Teatru (ITI), iar din 1962, a devenit un eveniment anual, organizat de centrele ITI şi comunitatea internaţională de teatru.
În orașul nostru avem instituții teatrale de stat dar și independente: Teatrul Național Cluj-Napoca, Teatrul Maghiar de Stat Cluj, Reactor de Creație și Experiment, Teatrul de păpuși Puck, Maidan, Magic Puppet, sunt doar câteva dintre ele, care aduc arta în inimile spectatorilor, fie ei mici sau mari.
Astăzi vă prezentăm câțiva actori, dincolo de personaj, actori tineri care au intrat în această lume fantastică de câțiva ani.
Alina Mișoc este din Giurgiu, a terminat Facultatea de Teatru la Cluj-Napoca și destinul a făcut-o să rămână aici. “Adoptată” de orașul care i-a devenit casă, Alina dăruiește talentul său spectatorilor care merg să o vadă pe scena Reactorului.
Reporter: Câteva cuvinte despre tine, cine ești, cum te-ai descrie ?
Alina Mișoc: Sunt o femeie-copil, care se luptă cu multe lucruri, căreia îi place mult să se joace, care nu suportă să piardă nimic… poate doar timpul… Sunt un adevărat horder și o mare reciclatoare, un om care iubește mișcarea, aproape în toate felurile ei, un om pasionat, pasional, pervers pe alocuri care își găsește cu greu liniștea și echilibrul, dar nu renunță să le caute continuu.
R: Când a apărut pasiunea pentru teatru?
A.M: Conștient, dorința de a fi actriță a apărut în clasa a VII-a, când am decis că asta aș putea face cel mai bine și că doar această meserie m-ar putea împlini. Inconștient, de mică am fost atrasă de universul artistico-creativ, prin urmare am și încercat mai multe activități din zona asta cum ar fi pictura, dansul, pianul, vioara, canto însă nu am reușit să mă remarc în niciuna din aceste arte, ele rămânând doar la stadiul de încercări. Deși știu că e un clișeu, scena m-a atras, mi-am dorit să fiu pe scenă, să fiu văzută. Aș minți să spun că a fost altfel.
R: Cum a fost în facultate, era așa cum te așteptai?
A.M: Nu am intrat din prima și acum realizez că acest lucru a fost un factor important în procesul de maturizare și formare atât ca femeie cât și ca artist. Nu e deloc ușor să pici examenul de admitere la teatru, e o admitere grea, eu îl consider mai mult un test psihologic decât unul de aptitudini, iar faptul că am picat mi-a ridicat întrebări serioase dacă sunt într-adevăr potrivită pentru această meserie, dacă sunt suficient de puternică să o practic, cât de mult îmi doresc să fac asta, sunt dispusă să stau un an și apoi să trec iar prin această admitere unde există probabilitatea să pic din nou? Am avut doar o săptămână să mă hotărăsc și am decis că asta vreau să fac, așa că am mers un an la o facultate particulară din București, unde am studiat actoria. An în care aceste întrebări au continuat să caute un răspuns, an în care am început să lucrez pe lângă actori și studenți la actorie, an în care am învățat multe, anul care m-a împins spre facultatea de teatru din Cluj, unde am intrat din prima, deși venisem doar ca să mă pregătesc pentru a da din nou la București, dar Clujul m-a convins să rămân aici și să nu mai încerc la București. În facultate au fost și momente mai grele, lucruri care nu mi-au ieșit, dar cu toate astea îmi amintesc cu drag de acei ani, de libertatea cu care am lucrat în mare parte și în ciuda abuzurilor despre care se vorbește tot mai mult în ultima perioadă, și e foarte bine că se întâmplă asta, eu consider că am fost un student iubit în cel mai bun sens posibil. Am plecat din facultate cu încredere, cu pasiune si cel mai important pentru mine cu ideea că trebuie să caut permanent să fiu un partener generos și asta îmi va aduce satisfacție în această meserie și pentru asta le sunt profund recunoscătoare profesorilor mei. Și da, facultatea de la Cluj a fost așa cum m-am așteptat, cu extrem de multă muncă și cu multă mișcare, de aia am și rămas aici.
R: Ce ai făcut după facultate?
A.M: Am început să colaborez cu Reactor de creație și experiment, spațiul unde activez și în ziua de azi, asta cred că m-a ajutat să prind mai ușor proiecte după terminarea facultății; sigur acest lucru nu m-a scutit de procesul de casting. Mergeam la toate casting-urile de care auzeam. În paralel m-am înscris la master în Sibiu și mergeam prin țară la festivalurile de teatru unde îmi jucam one-woman show-ul pe care l-am construit în anul III, Monoloagele vaginului.
R: Ai jucat și în zona de stat? Sau doar în independent?
A.M: În cei doi ani în care am locuit în Sibiu, am reușit, cu greu, să obțin un rol într-o producție a Teatrului de copii și tineret Gong. Zic cu greu pentru că deși îmi dădeam interesul la casting-uri, directorii de teatru se fereau să încheie o colaborare cu mine fiind în continuare destul de activă în Cluj. Așadar, proiectul din Sibiu e singurul meu proiect într-un teatru de stat și cel mai longeviv spectacol pe care-l am.
A.M: Zi-ne mai multe despre teatrul din zona independentă. Cât e de greu acolo, ce dificultăți ai întâmpinat de-a lungul anilor?
A.M: Din punctul meu de vedere, zona independentă îți oferă o libertate mai mare ca artist, proiectele sunt foarte diferite față de cele dintr-un teatru de stat, dar și expunerea este mai mare. În independent mi se pare că se lucrează îndeosebi cu materialul personal, proiectele fiind inspirate din experiența performerilor.
Cum am mai spus-o și în alte interviuri, resursele sunt diferite, bugetele de producție sunt diferite. De multe ori, în independent ești nevoit să adaptezi lucrurile și nevoile la banii pe care îi ai. Munca din afara scenei este mai mare pentru un artist independent care trebuie să monteze și demonteze decorul, uneori să pregătească spațiul pentru spectacol, să se ocupe de partea tehnică, să facă promovare sau să își spele și să își pregătească costumul. O parte din toată această muncă e și frumoasă, pentru că nu mai e doar o meserie, e ca o casă de care trebuie să te îngrijești și de care ești responsabil.
R: Cum a fost în pandemie pentru voi?
A.M: Mult mai greu decât în cazul altor meserii. Inițial, a fost foarte rău financiar, pentru că anularea spectacolelor și stoparea repetițiilor a însemnat pierderea oricărui venit. Acea perioadă a fost cruntă, dar la scurt timp au apărut rezidențele pentru artiști și statul a venit în ajutorul celor care nu-și puteau desfășura activitatea, obținând venituri doar din contracte de drepturi de autor. Când am avut primele repetiții în pandemie țin minte că așteptam cu sufletul la gură să vedem dacă putem scoate premiera sau nu. Uneori simțeam că repetăm în van.
R: Și-a mai revenit acum treaba ?
A.M: Da, sigur, lucrurile au revenit ușor-ușor pe făgașul normal. Se joacă din nou cu săli pline, iar repetițiile decurg în condiții normale, ca înainte de pandemie.
R: Cum e cu partea financiară? Mai faci ceva pe lângă?
A.M: Din fericire tot ce fac este înrudit cu meseria pe care mi-am dorit să o fac. Nu-mi permit luxul să mă susțin doar din teatru. Pe lângă Reactor, colaborez cu o companie independentă care produce spectacole pentru copii. Această colaborare reprezintă o sursă de venit importantă pentru mine. Deocamdată nu aș renunța să joc pentru copii din mai multe motive. Mi se pare un teatru relevant, care formează generații viitoare, iar pentru actor mi se pare un antrenament foarte bun.
Pe lângă teatru, o altă sursă de venit o reprezintă reclamele și videoclipurile, dar și animația stradală.
R: Că tot ai menționat, cum e cu spectacolele de copii? Sunt ele o provocare mai mare?
A.M: Uneori sunt o provocare mai mare pentru că te confrunți cu un public mai greu de captat, dar din punctul meu de vedere, mai sincer și mai reactiv. În orice fel de teatru trebuie să fii prezent, dar în teatrul pentru copii, dacă nu o faci publicul te va taxa. Ai nevoie de ritm, spontaneitate, ludicitate. Sigur că în orice fel de teatru ai nevoie de aceste lucruri, dar eu lucrând la spectacole pentru copii, privesc acest lucru și ca fiind o oportunitate de a antrena mai bine toate aceste abilități. Un alt plus pentru mine este mânuirea, care îmi dezvoltă capacitatea de a lucra cu obiecte, îndemânarea și rigoarea, lucruri cu care m-am luptat destul de mult în perioada facultății și care odată cu experiența în teatrul de animație, am realizat că orice se poate învăța sau dezvolta.
R: Cum te menții în formă?
A.M: Sunt un om care se consumă destul de mult și nu doar pe scenă, uneori o fac inutil de mult, mai ales pe perioada proceselor de lucru la spectacole. Cred că asta mă ajută să ard și să rămân într-o formă bună. În același timp încerc să fac mișcare în fiecare zi, fie că alerg prin pădure sau prin oraș, fie că merg la sală, la înot, fie că mă dau cu snowboard-ul sau fac un traseu de trecking. Uneori mă ajută la capitolul ăsta și proiectele din care fac parte, unele implică mai multă fizicație decât altele. Acum de exemplu, lucrez la un proiect de teatru-dans despre corp, unde repetițiile sunt destul de solicitante și m-au făcut să renunț la antrenamentul meu obișnuit. Iar mintea mi-o țin antrenată căutând să lucrez cât mai mult, să nu am pauze foarte mari, să lucrez divers, iar în perioadele de pauză încerc să învăț lucruri noi; acum sunt în proces de a învăța să conduc, fac școala de șoferi.
R: Ce îți aduce satisfacții în meseria ta?
A.M: Cea mai mare satisfacție o am atunci când într-un proces întâlnirea se împlinește total. Atunci când regia, actoria, scenografia, dramaturgia, sau scenariul în cazul filmelor, și muzica se împletesc armonios sau intenționat disonant astfel încât produsul final să fie unul puternic care favorizează o întâlnire cu completă cu publicul.
Când joc pentru copii, mă emoționează să-i aud cum chiuie entuziasmați la începerea spectacolului, cum se bucură la apariția unui personaj nou, cum se emoționează sau cum se amuză.
Mă bucură când văd că proiectele din care fac parte au ecou și produc reacție sau invită la dezbatere, când emoționează sau îi fac pe cei ce fac parte din mici comunități să se simtă reprezentați.
De asemenea, o altă satisfacție, de care nu m-aș putea lipsi probabil, este depășirea constantă a limitelor, dobândirea în permanență de noi abilități și diversitatea pe care mi-o oferă. M-am făcut actriță pentru că vreau să trăiesc lumi pe care cred că le înțeleg, dar nu am avut ocazia să fie ale mele.
R: Ai un personaj favorit care ți-a rămas la suflet, mai mult decât altele?
R: Încerc să mă bucur cât mai mult de fiecare proces în parte și să învăț de la fiecare personaj pe care am ocazia să-l mânuiesc. Sunt multe care mi-au rămas în suflet, așa că mă voi rezuma să aleg din cele pe care încă le rulez. Ramona, personajul din (In)Corect, este un personaj foarte apropiat de mine, construit pe personalitatea mea, care confruntă cu unele lucruri pe care le-am trăit și eu. Îmi e drag și pentru că este, din punctul meu de vedere, unul din proiectele unde întâlnirea de care spuneam mai devreme s-a împlinit.
Instanța performativă din Gliese 445 este un rol care îmi e foarte drag și pe care sper să-l mai joc mult timp de acum încolo pentru că îmi oferă o libertate de care am nevoie și pentru că este într-un acord puternic cu căutările mele.
R: Ai un actor/actriță favorit/ă, un mentor să zic așa, cineva pe care îl apreciezi și pe care îl urmezi poate?
A.M: Sunt cu siguranță mulți actori, unii mai îndepărtați, alții în imediata mea apropiere, pe care îi apreciez și care din anumite puncte de vedere sunt modele pentru mine, dar nu aș spune chiar mentori. Dintre colegii mei, Raluca Mara este o actriță pe care eu admir pentru determinarea cu care face această meserie, nelăsând nimic să-i pună piedică în drumul ei. Sânziana Tarța este un exemplu pentru liniștea cu care practică meseria asta zbuciumată și deschiderea că un spectacol la un ritm diferit nu înseamnă un spectacol slab sau o întâlnire ratată. Îmi doresc să lucrez cu ea și într-un proces creator și să improvizăm împreună. Anca Hanu, cu care din păcate nu am avut încă ocazia să lucrez, dar pe care o admir pentru versatilitatea și măiestria cu care-și creează fiecare personaj în parte.
Actori pe care îi admir de la distanță: Penelope Cruz, Scarlett Johansson, Nicole Kidman, Helen McCory, Cillian Murphy.
R: Cum s-ar defini stilul tău de joc? Ești un actor care trăiește cu personajul, te identifici cu el?
A.M: Cu siguranță sunt un actor care trăiește cu personajul nu degeaba mi se tot spune că sunt trăieristă. Mă sperie falsul și tot timpul caut să fiu reală, sinceră, vulnerabilă. Mi se pare mie o căutare mai interesantă, dar sunt conștientă și chiar îmi place uneori să mă joc cu lucruri prefabricate sau cu tușe foarte groase, teatrale, grotești. Dar zona care mi-e cea mai la îndemână este cea realistă, filmică. Primele lucruri pe care le caut, când încep să lucrez la un personaj, sunt cele care ne apropie, ceea ce avem în comun, experiențele comune cu care pot empatiza ușor și pe care mi le pot umple cu ușurință cu amintiri sau gânduri personale.
R: Povestește-ne un pic și despre zona cinematografică. Ai jucat în scurt metraje știu. Au fost si filme lungi? Care e diferenta între teatru și film? Unde îți place mai mult?
A.M: De-a lungul timpului am jucat în multe scurt metraje și printre ele am filmat și pentru două lungmetraje. Diferența majoră este adaptarea unui joc mult mai redus, adesea realist, potrivit pentru camera de filmat. Vocea nu trebuie impostată sau împinsă pentru a trece rampa, iar procesul de lucru poate fi asemănător cu cel pe care îl ai într-un proiect de teatru, dacă se repetă pentru filmările respective, dar în zilele destinate filmării este total diferit. În timpul filmărilor, nu e un joc fluent, ci unul foarte fragmentat unde trebuie să ieși și să intri rapid într-o stare sau o atmosferă și să poți jongla cu capacitatea de concentrare mai ales în condiții de gălăgie și haos. Filmările sunt foarte asemănătoare cu construcția unei scene, unde trebuie să reiei o anumită secvență de mai multe ori și să o faci din ce în ce mai bine.
Însă în cazul filmului, după încheierea zilelor de filmare, munca ta ca actor în procesul respectiv s-a terminat, urmând partea de post producție. În timp ce în cazul spectacolelor de teatru, produsul rămâne în mâinile tale pentru a avea grijă de el și a-l șlefui până la casarea spectacolului. N-aș putea spune că filmul îmi place mai mult decât teatrul sau vice-versa, îmi plac ambele în egală măsură și sunt împlinită atât timp cât am posibilitatea și ocazia să le fac pe amândouă fără să fiu obligată să aleg una în detrimentul celeilalte.
R: Ce planuri de viitor ai?
A.M: Încerc cât mai mult să nu mai îmi fac planuri și proiecții de viitor și mă concentrez mai mult să îmi pun ținte într-un viitor apropiat și mă focusez în a le atinge. Acum îmi doresc să duc cu bine și motivație stagiunea care se va termina în vară, să îmi depășesc limitele și să pot spune că am crescut și am evoluat la finalul procesului în care sunt implicată acum. Mi-aș dori să reușim să facem, prin produsul final, publicul mai conștient de corpul său și de interacțiunea acestuia cu alte corpuri și cu mediul. Și sper ca la vară să pot conduce. Cam astea sunt micile mele proiecții pentru perioada următoare.
sursa foto: Facebook Alina Mișoc
este parte a
