Suntem în plină efervescență digitală. Nu trăiești o zi fără să apelezi la telefonul mobil, la computer, la alte instrumente. Trecerea de la redarea analogică a lumii, la redarea cifrică, pe care Leibniz o anticipa, este astăzi mai mult decât mediul vieții.
Profesorul universitar Andrei Marga, fost ministru al Educaţiei în perioada 1997-2000, a vorbit despre provocările digitalizării.
Pandemia covid-19 a făcut urgență din trecerea pe online a învățământului. Am mai spus și în alt loc (A. Marga, Lecțiile pandemiei, Tribuna, Cluj-Napoca, 2020) că recursul la online este un pas mare, dar nu poate fi întreaga educație. Se opun multe: a) educația nu este transmitere doar de informații, ci și de motivații, de atitudini etc., care presupun interacțiunea nemijlocită. Altfel se putea rămâne la citirea de cărți; b) educația presupune verificări de cunoștințe, întrebări nenumărate și rezolvări tentative, care nu se realizează decât prin interacțiune. Altfel se putea rămâne la formarea de dexterități; c) educația are nevoie de confruntarea cu alternative, ce se pot reprezenta doar în dialog față în față. Altfel se putea rămâne la informare. Este limpede, din toate acestea, că educația, informarea, instrucția nu se lasă confundate.Internetul se folosește azi pe scară largă, dar se pune întrebarea: care sunt consecințele pentru societate? Avem răspunsuri greu de contrazis. Internetul asigură informarea, dar comunicarea în care se articulează în mod rațional interesul public este altceva. “Dimpotrivă, Internetul, în momentul de față, distrage atenția și o risipește” (Jürgen Habermas, interviu, Frankfurter Rundschau, 24 iulie 2014). Liderii actuali de la Google ne spun că “Internetul este cel mai larg experiment din istorie care conține anarhia” (Eric Schmidt și Jared Cohen, The New Digital Age. Reshaping the Future of People, Nations and Business ,John Murray, London, 2014, p. 3). Coagularea comunităților a devenit mai dificilă.
Desigur, niciodată posibilitatea de informare liberă și de exprimare individuală nu a fost mai largă. Cum s-a spus, ea se poate asocia cu șubrezirea instituțiilor, dar poate fi, cum probează multe țări, “noul ciment” al dezvoltării. Prin telefoane mobile și computere, aria vieții fiecăruia s-a lărgit. Prin apelul la depozitele de date, “limitele neurologice” se depășesc. Prin rețelele de informare, fiecare are oportunități de job și își pune în valoare capacitățile oriunde ar trăi. Unind informațiile cu genetica, terapiile se “personalizează”. Educația trece în forme legate de computerizare. Echiparea face ca “apartamentul dumneavoastră să ajungă o orchestră electronică, iar dumneavoastră să fiți dirijorul” ( p.29). Mai mult decât altădată, viața curentă și-o construiește individul.
Dar sunt și primejdii. Utilizatorii digitalizării își pot da multiple identități, profitând de șansele de a-și stabili în voie diferite adrese electronice. S-a format deja “populația ascunsă (the hidden people)”, care, în anonimatul Internetului, distribuie aberații și întreține falsuri în voie. Funcționează “piața neagră (the black market)” a știrilor, care distribuie alegații ce vizează “distrugerea virtuală a onoarei (the virtual honour killing)” persoanelor. Deja mulți, chiar instituții întregi, trăiesc din asemenea “comenzi” și “profesii” murdare.
Digitalizarea antrenează deocamdată slăbirea continuă a societății civile. Desigur, șansa de a vorbi celorlalți a sporit enorm. Se și vociferează mai mult (p. 121). A spune “nu!” la orice este deja un curent.
Dar să nu ne înșelăm. În toate este și o agitație a postacilor nutriți cu iluzia că prin exprimarea în „lumea virtuală” a opiniilor lor, adesea rău informate, rezolvă ceva. În cele mai multe este cultură săracă, debusolare, poate chiar o mână nevăzută, care pune în mișcare.
Proliferează, pe de altă parte, „cultura ajutoarelor revoluționare (culture of revolutionary helpers)” din alte țări. Se formează valuri de „turiști ai revoluției (revolution tourists)”, iar „personalitățile” de carton se înmulțesc. Inși și organizații dintr-o țară află acum suporteri pe o scenă mai largă, într-o confuzie greu de deslușit, dar pe care o exploatează diferiți nechemați.
Odată cu digitalizarea din deceniile recente, folosirea manipulativă a datelor personale devine industrie. S-a trecut, bunăoară, odată cu Google-Online, la folosiri gratuite ale serviciilor digitalizate. Nu se mai taxează utilizatorul mediilor, ci se plătește cu datele personale (Yvonne Hofstetter, Das Ende der Demokratie. Wie din künstliche Intelligenz die Politik übernimmt und uns entmündigt, Penguin, München, 2018). Este clar că antreprenorul câștigă mai mult stocând și folosind datele personale ale utilizatorilor în scopuri comerciale sau pur și simplu pentru a-i manipula. „Abia cu Smartphone viața noastră este strâns cuplată cu megacomputerul global, descentralizat, care ne observă permanent și ne solicită fără pauză interacțiunea” (p.42). În orice caz, s-a intrat în altă fază a modernității – în care se generează bani înainte de toate din informație.
Pe deasupra, granițele dintre supravegherea în treburi de stat și supravegherea vieții private se dizolvă inevitabil. Aparate ca Google Home stochează date ale vieții personale până acolo încât iau sub control și corpul (p.64). Nici corpul nu se mai poate sustrage controlului.
Iar, odată cu concentrarea asupra datelor utilizatorilor, începe instituirea unei „supravegheri” a persoanelor. Societatea existentă se dezvoltă deja spre un „imperialism digital (Digitalenimperialismus)” (p.69) realizat cu mijloace de „supraveghere”.
Democrația este subminată de acum de forțe politice care duc la „postdemocrație”(Colin Crouch, Postdemokratie, 2008). Ea este subminată de lideri care, odată ajunși, vor să și-o subordoneze (Yascha Mounk, The People vs. Democracy…, 2018). Ea mai este subminată de inși rudimentari care ajung la decizii și pun mâna pe justiție și serviciile secrete, cu care își bagă în pușcărie rivali, câștigă „alegeri” și încalcă legile. Digitalizarea a putut fi folosită ca forță a subminării democrației. Se observă ușor că cel mai mare pericol pentru democrație este astăzi, de fapt, intrarea digitalizării pe mâna unor inși străini de considerente civice și morale, care controlează societatea cu instituțiile de forță.
Digitalizarea „fragmentează societatea, în măsura în care o descompune în părți componente mai fine pentru a personaliza și a individualiza“ (p.68). Cu rezultatul general care este controlarea tuturor, după ce se produce o schimbare adâncă de care încă prea puțini cetățeni își dau seama: „ceea ce este public nu mai are putere“ (p.72) tocmai din momentul în care totul a devenit, într-un fel, public!
Digitalizarea este acompaniată, deocamdată, de tensionarea vieții internaționale. Pe de o parte, rețeaua Internet trece prin “porțile” pe care statul le controlează (The New Digital Age. Reshaping the Future of People, Nations and Business, p. 83). Aproape toate statele practică „filtre (filters)” și contracarează anumite mesaje cu ajutorul „comentatorilor online” (p.86), care distribuie versiuni de interpretare proprii, sau cu supravegherea persoanelor care folosesc Internetul. Pe de altă parte, așa cum un fost secretar american al apărării observa, un ins poate agresa astăzi un stat, destabilizând cu mijloace virtuale aprovizionarea cu apă a marilor orașe, circulația trenurilor, transportul de chimicale și multe alte organizări vitale. Puțini au capacitatea tehnică de a lansa un „atac cibernetic”, dar viitorul schimbă datele. În unele țări, se lucrează deja la formarea regimentelor pentru „armele virtuale (virtual weapons)” – pentru atac cu asemenea arme și pentru apărarea față de ele.
Statele sunt deja în competiție și pe plan virtual. Digitalizarea este în aceste luni terenul unei confruntări internaționale fără precedent, care aduc în față SUA și China, dar Japonia, Germania, Rusia, Marea Britanie nu sunt departe. Acuzarea de ingerință, prin hackers, cel puțin, în alegeri este deja veche. Dar este vorba mai ales de cine deține soluțiile cele mai avansate și se impune pe piață. Inteligența artificială a devenit terenul competiției celei mai acute.
Dacă competiția pe piață o decid până la urmă investițiile în valoarea cercetătorilor, ingerința este sursă de conflict. Ea nu poate fi oprită fără acorduri internaționale care să prevadă eforturi comune de luare în regie a lumii virtuale. Altfel, acuzațiile vor fi continue și pericolele de conflict vor dura.
Și într-o situație ca cea descrisă mai sus, știm prea bine, dintr-o lungă experință istorică, că rezolvarea problemelor vieții dintr-o societate presupune „reformă constituțională, construcție instituțională și guvernanță” și prealabile de natura mentalităților și culturii. Folosirea instrumentelor digitale nu ajunge și nici nu dispensează de democratizare. Totul depinde în societate de soliditatea „culturii democratice”! De aceea, vor profita de digitalizare, fără riscuri, societățile efectiv democratice.
Hegel ne-a obișnuit cu “împărăția gândurilor”, care ar conduce istoria. Husserl era convins că umanitatea alege dintr-un evantai de posibilități angajând un sens al vieții umane printr-o ordine conceptuală. Karl R. Popper a delimitat “lumea a treia” – lumea conceptelor, teoriilor și argumentelor, la nivelul căreia avansează cunoașterea umană.
Azi, oamenii la au pe toate acestea, mai mult ca oricând. Este mai multă fericire în lume?
La dificultăți cunoscute, se adaugă în zilele noastre reapariția insidioasă a discriminărilor în societatea modernă, tocmai pe culmile modernității tehnice: „în viitor, masacre pe scară genocidală vor fi mai greu de înfăptuit, dar discriminările se vor agrava și vor deveni mai personale” (p. 184). Ele vor declanșa reacții, încât vin ani dificili.
Care este soluția?
Lărgind discuția, a devenit cert faptul că, în deceniile ce vin, vom trăi o competiție între voința statelor de a controla cetățenii și năzuința acestora de a fi liberi. În fapt, grupuri din societate ajunse la decizii pot deja, controlând informația, să manipuleze și, în fond, să discrimineze alți oameni. Și o fac fără scrupule morale sau civice. Ba se și crede – în pofida marii tradiții a politicii, care o lega de competiție pentru rezolvarea de probleme în interes public, că politică ar fi să-l înfunzi pe celălalt. S-a dovedit că nici nu mai trebuie altceva – este destul o justiție controlată cu “protocoale” de cooperare cu serviciile secrete și cineva gata să semneze din nou condamnări politice.
Abordarea după regula “laissez-faire, laissez-passer” a domeniului virtual este deja un “model periculos (a dangerous model)” (The New Age, p. 40). În fapt, guvernele pot adopta măsuri care “să cultive profilul oficial al identității persoanelor și să convertească în irelevanță ceea ce este prezentat anonim”(p.33), după cum pot reglementa informațiile clasificate, încât să se evite scurgeri nedorite. Specialiștii Google spun că sunt în mod continuu soluții tehnice la îndemână, cum ar fi, de pildă, limitarea suporturilor cu riscuri. Pentru a fi puse în valoare, soluțiile tehnice au însă nevoie de legislație.
Orice soluție de protejare a vieții proprii în condițiile digitalizării – ne spun liderii de la Google – depinde de voința statului. Nu este altă soluție la această gravă provocare a cetățeniei democratice decât profilarea, prin noi reglementări legale, a „cetățeniei lumii virtuale” și a democrației în condițiile digitalizării, pe un postulat simplu: fiecare om depinde acum de calitatea informării la care are acces.
Dacă democrația este recunoscută ca valoare, atunci statul nu este obsedat să controleze cetățenii. „Felul în care populațiile, industria privată și statele abordează schimbările ce vin, va fi determinat în cea mai mare măsură de normele lor sociale, de cadrele legale și caracteristicile particulare naționale” (p. 81). La nivelul acestora se va juca, în realitate, soarta vieții personale și, în fapt, soarta țărilor și a oamenilor. (Din volumul Andrei Marga, Statul actual, în curs de publicare)
este parte a
