Din când în când, poate doar pentru un weekend, alteori pentru o săptămână sau două, Piața Avram Iancu din Cluj-Napoca se transformă în iarmaroc. De la dulcețuri și brânzeturi făcute la țară, până la bijuterii făcute manual, icoane sau sculpturi în lemn, puținii meșteșugari care mai există încearcă să-și valorifice talentul și munca. Stau vara în căldurile insuportabile, iarna înfofoliți până în vârful unghiilor, iar acum, în capriciile unei vremi când neobișnuit de caldă, când imprevizibil de răcoroasă.
În arta lor investesc în primul rând pasiunea și priceperea. Au învățat de la bunici și părinți fie o rețetă delicioasă de plăcintă cu brânză, fie să poarte acul cu ață pe o pânză, fie să dea o altă existență unui ciot găsit prin pădure. Investesc apoi timp, unul dintre motivele pentru care locul lor e amenințat pe zi ce trece de mașinării și unelte tehnologizate care să termine treaba la o simplă apăsare de buton. Pe cusutul unei ii tradiționale, autentice, mâinile unei femei trudesc o săptămână-două și asta dacă lasă la o parte treburile din gospodărie și îngrijirea nepoților. La mașină, aceeași ie și alte zeci, sute de ii identice se fac în câteva ore. Și nu în ultimul timp, meșteșugarii investesc bani în arta lor. Pentru unelte, pentru materia primă, pentru transport de la un târg la altul și chiar pentru a-și câștiga un loc la tarabă, ei cheltuie din buzunarul lor. Își pun speranța că oamenii încă mai apreciază la adevărata valoare lucrul bine făcut și că la finalul zilei, toată investiția lor – pasiune, timp și bani – se va întoarce. Dar mai ies oare calculele lor?
„Vin de la 40 km de Cluj, mai exact din comuna Sic. Sunt cojocar de meserie din 1983 și vin la toate târgurile. Despre confecționarea cojoacelor, ce pot să zic, p dată cumpăr pielea crudă, apoi o prelucrez, tăbăcesc pieile, le vopsesc și le valorific. Le vând cu 350-500 de lei, dar mai facem și botoșei din lână de oaie, brâuri pentru spate și pieptare. Tinerii nu prea sunt interesați să cumpere, mai mult cei în vârstă”, ne spune cojocarul Martin Ilieș.
Cam asta e și durerea doamnei Angela, care coase ii și costume populare. Și-ar dori să vadă mai mult interes și din partea fetelor tinere. Nu doar să cumpere, ci și să ducă tradiția mai departe.
„O ținută completă ajunge să coste vreo 400 de lei, dar este făcută de mine și durează uneori cam o lună de muncă. Lucrez pentru toate zonele țării, de unde mai prind comenzi. Să știți că un metru de pânză a ajuns să valoreze 40 de lei, iar eu am vândut în trei săptămâni cam de 1400 de lei, dintre care jumătate îi dau pe chiria de aici. Îmi este destul de greu să mă deplasez cu toate până la Cluj. Eu vin de la 15 km distanță, din Sălicea, dar dacă nu mă ajutau copiii mei, sincer n-aș fi reușit. Am o cameră micuță de la o prietenă bună, unde rămân peste noapte în Cluj atunci când vin la târguri. Credeți-mă, așa cu drag aș învăța niște fete această meserie, dar nu vor. Nu sunt interesate. Am avut așa câteva tinere care au mai cumpărat ii, chiar și rochițe pe care le-am făcut la târgul din vară, dar cam atât”, oftează doamna Angela.
Intrat mai nou în branșă, Vasile Nistor încearcă să țină pasul și cu vremurile. Pe lângă sculptatul manual în lemn, a trecut la producția în serie cu ajutorul unei mașinării cu laser, mult mai precisă și, în primul rând, mai rapidă în modelarea materiei prime. Doar că și tehnologia costă.
„Investim, oricum investim destul în materia primă și în unelte. Recent am cumpărat o mașinărie cu laser, n-a fost puțin. Taie lemnul astfel încât să iasă modelele carnețelelor sau al brelocurilor noastre. În mare vindem cam de 150-200 de lei pe zi din produse”, povestește meșteșugarul.
În loc de concluzie, lansăm o întrebare. Câți dintre voi v-ați oprit măcar să aruncați o privire pe la aceste tarabe? Sau mai bine, câți dintre voi le-ați observat măcar pe-acolo, deși sunt chiar în centrul orașului? Despre profit nu mai poate fi vorba, dar încercăm să ne imaginăm cam cât vor mai reuși acești oameni să trăiască doar din pasiune.
este parte a
