S-a născut în ianuarie 1988, la Huși. A absolvit Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca, secția Arta Actorului, în anul 2010. Din septembrie 2013, este actriță a Teatrului Național Cluj-Napoca.
În acelați timp, este coordonatoarea proiectului Terapie prin Artă, inițiativă unică la nivel național, și a proiectului educațional Luna creativă, dedicat promovării educației non-formale în rândul liceenilor. Spune despre ea că e o fire destul de ambițioasă și perseverentă, uneori poate prea perfecționistă. Dar asta o ajută ca atunci când își dorește ceva, să obțină. Diana este unul dintre tinerii frumoși, cu inițiativă, care au puterea de a schimba lumea în bine. De aceea merită să o cunoaștem mai bine.
Când ai știut că vrei să te faci actriță?
Pasiunea pentru actorie a început undeva prin clasa a 10-a, când am intrat în trupa de teatru a liceului. Am terminat profil de mate-info și mai evadam din când în când de la orele de mate, la bibliotecă, unde i-am cunoscut pe ceilalți membri ai trupei de teatru. Mi-a plăcut dinamica lor. Am lucrat la câteva spectacole împreună, am fost și la câteva festivaluri. Ulterior am decis să mă pregătesc pentru admitere și am intrat. Când eram mică, îmi plăcea foarte mult să ma prefac că sunt agent secret. O fi contat și asta, probabil.
Cum a pornit proiectul Create Act Enjoy? Una dintre cele mai cunoscute inițiative este și cel cu terapia prin artă, destinată bolnavilor din spitale…
La scurt timp după terminarea facultății, 3 actori, 2 regizori și un fotograf și-au dat seama că trebuie să se pună pe treabă pe cont propriu. Cam așa începe povestea noastră… Am lucrat împreună la două spectacole, apoi am conceput proiectul de terapie prin artă și de acolo mai departe lucrurile s-au legat organic. Anul acesta, Terapie prin Artă by Create.Act.Enjoy este la a VII-a ediție și se desfășoară în 8 spitale. Programul cuprinde un set de activități – ateliere creative bazate pe teatru, muzică, realitate virtuală, hand-made și pictură; momente artistice itinerante cu care ajungem și la acei pacienți care nu se pot deplasa; „Rudă pentru o zi”, o activitate de week-end care ne permite să mergem la pacienții care fie sunt internați pe o perioadă foarte lungă, fie nu au aparținători. Avem și expoziții de fotografie, care rămân în spitale, concerte și spectacole. Anul acesta vom concepe două Creative Spots, unde pacienții vor putea sta și desena digital, ca o formă de relaxare și terapie. Fiind un proiect care se întâmplă o dată pe an, încercăm să găsim permanent forme prin care terapia prin artă să poată fi practicată și când noi nu mai suntem acolo.
Imaginează-ți o viață fără teatru. Cum ar arăta ea pentru tine?
Foarte tristă, pentru că în timp am descoperit multe alte valențe ale teatrului față de ce am crezut la început că înseamnă. Terapia prin artă s-a dezvoltat din pasiunea pentru teatru, atelierele de educație non-formală pe care le țin atât cu liceeni, cât și cu adulți. Dacă n-ar mai exista teatrul, simt că aș rămâne fără foarte multe lucruri – emoții, senzații, joacă. Ar fi foarte trist și din perspectiva spectatorului, deoarece îmi place foarte mult să merg la teatru și să văd spectacole.
Crezi că actoria este o meserie care te poate ajuta să-ți depășești limitele?
Absolut! Te scoate foarte mult din zona de comfort. Oricând ești pus să faci lucruri care nu îți sunt neapărat ție firești, îți depășești o limită. Să joci un personaj care este total opus ție sau care are o altă vârstă, de exemplu. Este un continuu joc emoțional în tine și te descoperi din ce în ce mai mult pe parcurs. Trebuie să fii foarte echilibrat ca să te descurci așa cum trebuie. Îți depășești limitele și atunci când trebuie să te mulezi pe echipe noi. Trebuie să te pliezi mereu atunci când apar oameni noi.
Care este acel rol care te-a făcut să-ți depășești limitele?
Încerc prin toate rolurile pe care le primesc, să descopăr ceva nou despre mine. Aș menționa personajul Ema, care nu este dintr-un spectacol, e dintr-un scurtmetraj. A trebuit să joc rolul unei fete bolnave de cancer în fază terminală și m-a făcut să-mi depășesc niște limite interioare. A trebuit să fac și niște transformări fizice: m-am ras în cap, am slăbit pentru a obține și credibilitatea fizică. Și mai cred că în spectacolele de comedie îmi tot depășesc niște limite, pentru că multă vreme am avut impresia despre mine că nu pot fi comică. Mereu am crezut că sunt o actriță de dramă și nu de comedie. Eram foarte speriată de spectacolele în care trebuia să fiu funny, dar am avut norocul unor întâlniri prin care am reușit să scap de frica asta. De exemplu, la spectacolul „Eat me”, produs la Create.Act.Enjoy, foarte multe scene erau construite pentru a fi comice și eram destul de speriată, dar cu îndrumarea potrivită am reușit să mă descurc.
Alături de care actor celebru ți-ar plăcea să joci într-o piesă?
Mi-ar plăcea să joc într-un film cu Meryl Streep. Dacă vorbim de actori de la noi, am avut ocazia să joc cu Marian Râlea și a fost o experiență din care am învățat foarte multe. Dar nu cred că trebuie să îți faci un scop în sine din a-ți dori să lucrezi doar cu actori mari. Cred că ai de câștigat și dacă colegii tăi sunt mai puțin celebri sau chiar mai tineri decât tine. Este foarte mișto generația asta de actori tineri din care fac și eu parte. Cred că dăm dovadă de curaj și pe mine curajul mă fascinează.
Cum este să fii în același timp actriță și manager la propria asociație de teatru? Cum te împarți…
Destul de greu pentru că asta m-a forțat să iau la un moment dat niște decizii, adică să joc mai puțin și să mă ocup de partea de management sau invers. Au fost perioade în care a trebuit să renunț complet la management ca să pot să fac partea de actorie. Pentru mine nu a fost un scop să devin manager cultural, așa s-au așezat lucrurile. Din echipa în care eram, eu aveam instinctul cel mai bun pentru astfel de lucruri. Le-am învățat și m-am adaptat mai mult de nevoie. A venit la pachet și cu câteva alegeri, dar nu le-aș numi chiar sacrificii.
De unde ai acest optimism debordant?
Dacă nu ne păstrăm optimisul și speranța, atunci nu ne mai rămâne nimic. Mi se pare că oricât de greu ar fi un moment din viața ta, ai două opțiuni. Ai opțiunea să te închizi în tine, să suferi, să nu-ți placă și să fii nemulțumit, să critici sau ai opțiunea de a privi lucrurile cu speranță. Ideea este că pe moment, situația nu se poate schimba dar poți spera că optimismul tău va influența, într-un fel, ceea ce urmează. Tot ce poți să faci este să lucrezi la atitudinea ta. Sunt o fire idealistă. De când mă știu am vrut să fac bine și am simțit că am această putere în comunitatea din care fac parte. Mă caracterizează „săritul în ajutor” și nu aș schimba asta la mine.
În actorie există la un moment dat un punct în care poți să susții că ai învățat tot ce se poate?
În niciun caz! Te trezești în câte un moment și te întrebi ce ai făcut în toți anii aștia, pentru că te simți de parcă n-ai mai ști nimic. Mi se pare o greșeală să zic că le știu pe toate. Dacă ajungi să zici asta, cel mult o să rămâi la nivelul la care ești în momentul respectiv. Practic, nu îți mai dai posibilitatea să crești. Iar asta mi se pare foarte trist.
Ce alte pasiuni ai pe lângă teatru?
Îmi place foarte mult să călătoresc, pentru că mă încarcă foarte tare episoadele în care schimb contextul. Fie că merg în țară, fie că merg în afară. Reușesc să mă deconectez foarte bine în momentul în care călătoresc și absorb foarte mult din cultura locurilor în care merg.
Ce planuri de viitor ai? Unde te vezi peste 5 ani?
Nu știu. Și nu știu nici dacă e bine sau rău că simt că nu știu. E o perioadă în viața mea acum în care vreau să-mi dau timp să înțeleg. Și apoi să acționez. Vreau să mă las surprinsă. Eu, firea pragmatică și calculată, am decis că vreau să văd cum e și altfel. Bineînțeles, voi continua să-mi fac meseria cât de bine pot, îmi doresc să joc cât mai mult, fie teatru, fie film. Și vreau să cresc cât pot de mult proiectele de la Create.Act.Enjoy.
Cezar Leizeriuc
este parte a
