În satele de odinioară, căsătoria nu era doar un pas firesc în viața unei fete, ci și o alegere care putea influența profund destinul său. A te mărita într-un alt sat era adesea considerat o nereușită. Idealul era ca fata să se căsătorească cu un fecior din același sat, să rămână aproape de vatra părintească, de locurile familiare și de tradițiile bine înrădăcinate.
Se credea că doar fetele sărace, cele mai puțin plăcute la înfățișare sau cele cu o reputație știrbită ajungeau să fie „măritate pe sate”. Faptul că plecau departe de casă era privit ca o despărțire dureroasă, uneori cu accente dramatice. În cântecele populare, durerea fetei măritate în alt sat este adesea îndreptată spre părinții care au ales să o dea de soție unui străin, grăbind acest moment fără a lua în seamă dorințele ei:
„M-o cerut feciori din sat
Da’ măicuța nu m-o dat
S-o vinit unu’ din lume
Măicuțî i-o părut bine
Șî m-o dat din două glume.”
(Șipoș Maria, Rediu, jud. Cluj)
Despărțirea de casa părintească era o ruptură profundă. Tânăra mireasă lăsa în urmă tihna și protecția oferită de familie, pășind într-o viață nouă și plină de provocări. Odată intrată în casa soțului, dragostea maternă rămânea doar o amintire, iar realitatea de zi cu zi era marcată de responsabilități și reguli stricte. Se spunea adesea că „pă noră nime’ n-o mai ninerește. Amu’ trebe să tacă, să lucre șî să facă voia noilor părinți”.
Pentru multe fete, această plecare era începutul unei lupte interioare între dorul de casă și dorința de a se adapta în noua familie. Doar cele mai puternice reușeau să-și găsească echilibrul între trecut și viitor, transformând dorul într-o forță care le ajuta să meargă mai departe.
Astfel de povești sunt păstrate și transmise din generație în generație, amintindu-ne de sacrificiile și dorul ce defineau destinul femeilor măritate „pe sate”.
sursa: Tradiții Clujene
este parte a
