Dintre manifestările populare tradiţionale, cele legate de moarte se păstrează cele mai bine în satul românesc. Ele însoţesc atât momentul despărţirii celor dragi de cel decedat, cât şi pe cel al marii treceri din viaţă a acestuia, având totodată un caracter ceremonios şi „spectacular”, în cortegiul funerar.
În Transilvania, se mai păstrează anumite cântece funebre, numite deseori „verșuri”, creații ale diecilor (cântăreții bisericești), pe care aceștia le interpretează înainte de plecarea la cimitir, sau la groapă, la sfârşitul slujbei. Tematica lor este de inspiraţie biblică, cu accente pe efemeritatea vieţii omeneşti în faţa morţii, căutând astfel mângâiere în învăţăturile Bisericii.
Aceste verșuri măresc fastul înmormântării şi, câteodată, chiar storc lacrimi din sufletele îndurerate, aceşti factori asigurându-le, de fapt, dăinuirea.
La Ceanu Mare, în județul Cluj, verșurile se cântau la înmormântări până în urmă cu câțiva ani, aflăm de la diacul Ananie Hădărean.
„La noi, la înmormântări, trebuie să cânț’ verșu’. Fără ăla n-avei ce cota. Io le făcem, după viața omului. De o vreme nu să mai cântă, că nu să mai pune crucea la sicriu să vie să sărute neamurile, cei apropiaț’. Să cânta după ce o gătat popa predica șî o luat iertăciunile, cân’ să da de pomană. În momentul ăla să cântă verșu’. Mă gândem așă, că dacă o murit cineva care ave multe neamuri, ori la înmormântare vin mulț’ oameni, trebuie să-l fac mai lung”, spune diacul din Ceanu Mare.
Era chemat să cânte verșuri la înmormântări în toate satele de pe lângă Ceanu Mare.
„𝘖, 𝘤𝘪𝘯𝘴𝘵𝘪𝘵ă 𝘢𝘥𝘶𝘯𝘢𝘳𝘦,𝘊𝘦-𝘢ț’ 𝘷𝘪𝘯𝘪𝘵 𝘭𝘢-𝘯𝘮𝘰𝘳𝘮â𝘯𝘵𝘢𝘳𝘦
𝘚𝘵𝘢ț’ 𝘱𝘶țâ𝘯 șî 𝘷ă 𝘨ă𝘯𝘥𝘪ț’
𝘊â𝘯𝘥 𝘱ă 𝘮𝘪𝘯𝘦 𝘮ă 𝘱𝘳𝘪𝘷𝘪ț’.
𝘊𝘶𝘮 𝘴𝘵𝘢𝘶 𝘤𝘶𝘭𝘤𝘢𝘵 î𝘯 𝘴𝘪𝘤𝘳𝘪𝘶,
𝘊ă 𝘥𝘦 𝘢𝘻’ 𝘯-𝘢𝘮 𝘴ă 𝘮𝘢𝘪 𝘧𝘪𝘶,
𝘊ă 𝘋𝘶𝘮𝘯𝘦𝘻ă𝘶 𝘴-𝘰-𝘯𝘥𝘶𝘳𝘢𝘵
Șî 𝘥𝘦 𝘣𝘰𝘢𝘭ă 𝘮-𝘰 𝘴𝘤ă𝘱𝘢𝘵.
E𝘶 𝘯𝘶 𝘮ă 𝘮𝘢𝘪 𝘤𝘩𝘪𝘯𝘶𝘪𝘦𝘴𝘤,
𝘗ă 𝘷𝘰𝘪 𝘯𝘶 𝘷ă 𝘯ă𝘤ă𝘫ă𝘴𝘤,
𝘗𝘦 𝘢𝘪 𝘮𝘦𝘪 𝘤𝘰𝘱𝘪𝘪 𝘪𝘶𝘣𝘪ț’,
𝘊𝘦-𝘰 𝘳ă𝘮𝘢𝘴 𝘧ă𝘳ă 𝘱ă𝘳𝘪𝘯ț’.”(Fragment dintr-un verș la înmormântare, scris și cântat de diacul Ananie Hădărean din Ceanu Mare)
sursa: Tradiții Clujene
este parte a
