Toate școlile trec în online, angajații fac telemuncă, cumpărăturile se fac online, oportunitățile de socializare și relaxare s-au redus la minimum și practic întreaga viață se desfășoară între pereții casei. Ceea ce la început părea un șir de beneficii: nu mai pierdem timp în trafic spre birou sau la poarta școlii, așteptând copilul să iasă de la ore, nu mai cheltuim bani pe transport, petrecem mai mult timp cu familia, gătim sănătos etc., s-a transformat în timp într-un haos. Împărțiți între sarcinile de serviciu și cele casnice, la care se adaugă școala online a copilului, membrii familiei sunt din ce în ce mai solicitați și mai obosiți. Așa apar tensiunile și neînțelegerile, care în timp pot afecta atât adulții, cât mai ales copiii.
“Am un singur copil, 12 ani. Eu sunt cadru universitar şi din martie ne desfăşurăm activităţile exclusiv online. Soţul meu e medic şi face zilnic naveta la Zalău, pleacă la 6.30 şi vine seara la 18.30. Locuim și cu mama mea, care are 76 de ani și cu boli cardiovasculare, acesta este și motivul pentru care am optat ca fiul meu să facă şcoala exclusiv online, chiar de la început. Practic, mă ocup simultan și de serviciul meu, și de şcoala copilului şi de casă. Dacă tehnic suntem acoperiţi, provocarea cea mare e cu organizarea timpului şi distribuţia atenţiei. Nu ştim cum să facem să aranjăm în aşa fel încât să nu stăm tot timpul în faţa unui ecran. Incă nu am reuşit să găsim soluţia. Aparent e simplu, dar în realitate suntem mult mai ocupaţi, iar timpul aşa-zis liber nu prea mai e. În plus, deşi suntem majoritatea timpului în acelaşi spaţiu, suntem mai puţin împreună, fiecare e preocupat de rezolvarea propriilor sarcini şi se aud tot mai des replicile ”nu pot acum”, ”nu am timp”, ”mai târziu”, ”nu mă deranja”. Se întâmplă să vină mai multe solicitări cu deadline-uri scurte şi atunci nivelul de stres creşte, pentru toţi ai casei, chiar dacă nu sunt direct implicaţi”, povestește Florina Gabor.
Cristina Stark este mamă a doi copii, o fată în clasa a 10-a și un băiat în clasa a 6-a. În plus, mai e studentă la a 2-a facultate şi are ore tot online. “Avem 2 camere. E foarte greu, dar cu înțelegere şi disciplină reușim, deşi uneori folosesc şi baia ca şi spaţiu de lucru. Copiii participă la ore, dau teste, eu am avut examen parţial etc . E un mediu de învățare continuă aici. Ce mă nemulțumește este faptul că nu se îmbină online-ul cu munca individuală în cazul copilului. Să stai 6-7 h în faţa unui calculator e dificil şi pentru un adult, dar pentru un copil de 11-12 ani. Astfel, am încurajat copilul ca la anumite ore să se poată juca în timp ce ascultă lecţia pentru a mai rupe din acest continuum din faţa unui ecran”, a spus Cristina.
Psihologul Drd. Cătălina Petruș-Pop spune că ceea ce e foarte important să conștientizăm în această perioadă este că emoțiile noastre depind de felul în care gândim. “Dacă înainte de pandemie fiecare rol era într-o mai mică sau o mai mare măsură încadrat în timp și aveam niște rutine și structuri după care funcționam, pandemia ne-a dat ocazia să îndeplinim aceste roluri simultan și pentru o perioadă mai lungă. Astfel, în cazul părinților s-ar putea să intervină gânduri precum „Nu sunt în stare să fac asta!”, „Nu sunt un părinte destul de bun.”, „Totul îmi iese prost!”, „Nu mai suport!”, „Nu vreau ca eu și copiii mei să ne îmbolnăvim.” Astfel, mulți părinți care au astfel de gânduri s-ar putea simți stresați, copleșiți, îngrijorați sau înfuriați. Pe lângă acestea, creierul uman este programat să caute certitudini”, a adăugat psihologul.
Cum se răsfrânge suprasolicitarea părinţilor asupra copiilor?
“Copiii, chiar și cei foarte mici, reușesc de foarte multe ori să recepteze emoțiile pe care le transmit adulții. Astfel, dacă în mediul lor se transmite multă tensiune, multă îngrijorare, interpretarea lor poate fi că acesta este un mediu periculos și să simtă frică, anxietate, îngrijorare, pe care să le manifeste prin diferite comportamente: corpul meu simte foarte multă tensiune și de aceea sar, fac gălăgie, țip, lovesc sau plâng, vreau să stau cu mama pentru că o văd îngrijorată sau vreau să stau cu tata pentru că mă simt foarte obosit după orele online de la școală și simt nevoia să mă reconectez. Sau din contră, nu vreau să stau cu părinții pentru că i-am văzut foarte furioși și îmi e frică să nu fac ceva care să îi înfurie și mai tare. Ideea cea mai importantă ar fi să căutăm nevoia din spatele fiecărui comportament al copilului. Felul în care adulții vorbesc despre ceea ce simt și felul în care acționează atunci când simt anumite emoții reprezintă o oglindă pentru copiii și adolescenții din jur. Bineînțeles, acest lucru nu înseamnă deloc că părinții nu ar avea voie să simtă tristețe, furie, frică sau alte emoții negative. Aceste emoții sunt normale. Un lucru prioritar în relația cu copiii este felul în care părinții au grijă de propria lor sănătate mentală, de felul în care își gestionează emoțiile și de felul în care aleg să vorbească despre acestea”, explică psihologul.
Sfatul psihologului
”Părinții pot apela cu încredere la ajutor specializat atunci când simt că nu își mai găsesc resurse pentru a face față responsabilităților de zi cu zi. De asemenea, e important ca în tot acest timp să aibă grijă de ei și să fie atenți la ce simt pentru a putea fi eficienți; să identifice câteva activități care le pot oferi ocazia să se reîncarce, iar dacă au posibilitatea, responsabilitățile să fie împărțite între parteneri sau cu alți membri ai familiei. Totodată, e nevoie să încerce să fie buni și răbdători cu ei, să accepte că pot să facă greșeli, că unele situații chiar sunt grele și că nu sunt perfecți și că pot controla doar situațiile care țin de propria acțiune”, mai spune Cătălina Petruș-Pop.
este parte a
