Povestea Muzeului Etnografic al Transilvaniei a început în vara anului 1929, atunci când Romulus Vuia a înființat la Cluj primul muzeu în aer liber din România. L-a supranumit, în mod simbolic, „Grădina Neamului”. Acum, după 90 de ani de existență, instituția se numără printre cele mai vizitate obiective turistice din Cluj-Napoca. Cei care îi trec pragul pot admira aici gospodării autentice din mai multe zone ale țării, dar și diferite ateliere meșteșugărești sau instalații tehnice: un joagăr hidraulic din Botiza, un cuptor pentru ars piatra de var din Maramureș sau o moară din Bistrița-Năsăud.
„Cel care a dus greul acestei inițiative și care a muncit efectiv la constituirea instituției a fost profesorul Romulus Vuia. Personalitatea lui trebuie menționată nu numai pentru că a fost directorul muzeului, dar a fost și cel care a înființat o disciplină universitară a etnografiei. Vuia a făcut câteva demersuri extrem de importante pentru a avea un sediu și pentru a putea da consistență muzeului. În dezvoltarea muzeului, în perioada interbelică, Vuia a făcut campanie de teren în Hațeg, în Pădureni, părțile Banatului, pentru că el de acolo se trăgea, în scopul achiziționării de obiecte care să facă parte din inventarul muzeului. Tot el a gândit ca muzeul să fie unul viu, în sensul în care să se aducă gospodării, case și instalații, care să fie locuite de țăranii zonei, pentru ca mai apoi să-și practice îndeletnicirile tradiționale. Muzeul s-a dezvoltat în patru mari categorii care să reflecte civilizația rurală: eminamente țărănești, românești, săsești și ungurești. Ulterior s-a gândit să facă muzeul să acopere segmentul zootehnic, dar și zona de cultivare a plantelor. De asemenea, un segment în care să se aducă instalații tehnice țărănești, dar și monumente de arhitectură sau gospodării. Este foarte important că Vuia a contribuit esențial la găsirea și înființarea Muzeului de la Sibiu. Revenirea la Cluj a însemnat o perioadă tulbure. După ce s-au așezat lucrurile, echipa de specialiști care a coordonat dezvoltarea științifică a muzeului, a considerat că acesta se poate reduce la două dimensiuni din cele patru: instalații tehnice țărănești și gospodării din varii zone ale Transilvaniei”, explică muzeograful Silvestru Petac.
Rând pe rând, urmașii lui Romulus Vuia la conducerea muzeului au pus umărul la dezvoltarea instituției, astfel încât aceasta să devină cunoscută în întreaga țară. „Unul dintre continuitorii lui Vuia a fost Valer Budură, un etnograf extraordinar, care a pecetluit prin competența sa științifică, perioada anilor ‘60-‘70. Ca să închei așa un periplu printre personalitățile pe care le-a avut muzeul, aș încheia cu domnul Augustin Goia, un etnograf care cunoaște foarte riguros meseria, care actualmente este foarte aproape de finalizarea unei gospodării din platoul ghețar. O gospodărie care vrea să indice modul de trai de pe înălțimile înalte ale platoului Apusenilor și să exemplifice modul în care s-a populat dinspre partea de jos a satului spre culmile înalte ale Arieșului mijlociu. Vizitatorii pot cunoaște în mod direct construcțiile speciale aduse din zona Scărișoara, județul Alba”, povestește Silvestru Petac.
Astăzi, în incinta muzeului și a parcului etnografic se găsesc monumente de arhitectură populară din aproape toate zonele țării. „Muzeul are o principală componentă a gospodăriilor. Acestea sunt aduse din diverse etnografice ale Transilvaniei: din Maramureș, țara Oașului, zona Alba Iulia, Galda, țara Zarandului, Câmpia Transilvaniei, Telciu sau Mărișel, cu instalații tehnice interesante și câteva case din Leceni-Bihor, casa unui olar. Avem trei biserici care arată modul în care s-a dezvoltat această tehnică a dulgheritului în construirea bisericilor din lemn în spațiul nord-vest transilvănean. Vedeta muzeului este Biserica adusă din satul Cizer, un sat sălăjean, care a fost construită de către Horea, cel care a condus răscoala țărănească din secolul XVIII. Trebuie menționate aici și instalațiile tehnice care ajutau la prelucrarea pietrei la extragerea aurului, de tăiat lemnul, diverse tipuri de măcinat (mori), tipuri de piue (instalație tehnică de prelucrare a țesăturilor din lână)”, explică Silvestru Petac.
Cei care ajung în parcul etnografic găsesc aici o oază de liniște și relaxare. „Primul argument și cel mai simplu pentru care ar trebui ca lumea să vină să viziteze acest muzeu este faptul că cei care vin aici, pătrund într-o oază de liniște și verdeață, se pot simți bine. Au de a face cu o serie întreagă de obiecte care le pot dezvolta orizontul cultural. Observațiile de aici le pot trezi oamenilor interesul pentru cunoașterea civilizației tradiționale. Elementele care decorează piesele spre pildă, îți bucură ochii și sufletul. Activitățile care se organizează aici, care au legătură prin cultura rurală țărănească”, mărturisește muzeograful Silvestru Petac.
Și nu în ultimul rând, muzeul se laudă cu valoarea incontestabilă a obiectelor de patrimoniu din colecțiile sale. „Muzeul atrage prin valoarea etnografică a obiectelor pe care le conține, acesta este punctul forte al muzeului. De multe ori aud discuțiile vizitatorilor că se simt bine, înseamnă că spațiul este unul în care oamenii vin și se bucură de verdeață, de obiectele văzute. Toate categoriile de vârstă ne calcă pragul muzeului, de la copii aduși de părinți până la persoane de vârsta a treia. Vara vin și foarte mulți străini. Muzeul este bine reprezentat la capitolul cămăși, dar, în schimb, ar prezenta interes donațiile de costume întregi. Acestea ne lipsesc în mare măsură”, încheie Silvestru Petac.
Cezar Leizeriuc
este parte a
