În general, oamenii sunt pasionați de pescuit, dans, seriale TV, afaceri, shopping, iar în particular de albastru. Da, ați auzit bine! O astfel de persoană este și pictorul clujean, Felix Albuș. După ce stai de vorbă cu el, ajungi să crezi că este singurul lucru pentru care merită să trăiești, într-o comuniune specială cu cerul sau oceanele lumii, cu tine, cu familia sau slujba ta. Vorbește despre lucrările sale cu seriozitatea unui chirurg în fața unui caz grav, cu responsabilitatea unui mecanic de locomotivă care ajunge doar pe șine până la următoarea stație. I-au spus părinții că arta l-a ales pe el, încă de când de-abia putea să vorbească, a pictat mai întâi pereții, apoi l-au lăudat doamnele educatoare și învățătoare, însă nu știe exact de unde are talentul, el fiind primul artist din familia sa. Vă invităm să-l cunoașteți pe Felix Albuș, pentru care nu poate trece toamna fără să aibă o expoziție de excepție. De data aceasta ne invită la Urania Palace, în data de 8 noiembrie, începând cu ora 19.00.
Cât timp durează să te descoperi?
”Clar, nu sunt clar un artist care pictează ceea ce vede, un peisaj, o floare, un portret. Încerc de când mă știu să am o artă originală, ”felixiană” îmi place mie să-i spun, astfel că oricine vede o lucrare să nu aibă nici un dubiu că este a mea. Îmi place să transmit idei, mesaje subliminale, ale sinelui și gândirii mele, în limbaj vizual și plastic. Nu este doar o pictură care arată ceva din mediul înconjurător, ci trăiri interioare, interferențe între lumea fizică în care trăim și lumea cosmică, dincolo de dimensiunea noastră…
Sursa de inspirație? Trăirile, gândurile mele, pe care le acumulez în timpul anului. Viața mea se împarte în două părți distincte, pasivă și activă. Cea pasivă este mai importantă pentru că atunci acumulez idei, ideologii proprii în ceea ce privește viața, încerc să le sintetizez, după care vine partea în care le pun pe pânză. Dau un copy paste imaginar. Aștept inspirația, multe dintre idei mă consumă interior și mental, apoi vin conceptele de transfer…
Mă apuc de mai multe pânze de-odată, le aștern pe jos și lucrez în paralel la toate. Ca un serial, fac fondurile, am conceptul, apoi se tot concretizează, în funcție de gândurile din momentul respectiv. Mă duc în atelier, la etajul 11, mă închid acolo, ascult muzică și parcă mă transfer într-o altă lume. Muzica mă ajută să mă descătușez, iar lucrările mele sunt în permanentă schimbare, fluctuație creativă. Mă întreabă lumea…când termini o lucrare? O lucrare nu este niciodată terminată, pur și simplu o abandonezi. Când consideri că ai abandonat-o, atunci o semnezi, dar poți să o lucrezi la nesfârșit…
Felixiană? După ce am terminat Academia de Arte de la Cluj, am dobândit un bagaj de cunoștințe, de tehnici și studii. Apoi, am văzut multă artă, în Viena, Cluj sau New York. Atunci am vrut să-mi creez un stil propriu care să mă definească. Mi-au trebuit ani și ani să-l găsesc, poate și 10 ani. Exact așa cum noi, în sinea noastră, ajungem să ne cunoaștem la 40 de ani, mi-am lăsat mintea și sufletul să creeze singure, să nu-mi impun un stil anume…
După terminarea facultății am plecat în America, am muncit unde am găsit de lucru, dar noaptea pictam. A fost un drum anevoios, iar după ce am avut câteva zeci de picturi terminate (atunci mi-am format acest stil albastru felixian, orice lucrare de-a mea mergea în albastru), am mers cu ele la galerii. M-am lovit de un zid foarte puternic, am găsit o piață împortantă de artă, dar, dacă nu ai un nume, nu poți să vinzi. Aspectul acesta este valabil și în România, orinude în lume, este important cine ești? Mi-a fost greu, dar până la urmă am avut patru expoziții peste ocean….
M-am întors din motive familiale În 2004 mi-am luat și cetățenia și intenționez să mai merg acolo, chiar pentru expoziții personale. După ce m-am întors din SUA, am luat-o de la zero. Eram din nou un no name. A fost foarte greu să găsesc ceva de care să mă ancorez, așa că m-am apucat de pictat mobilier, nedorind nicio secundă să fiu meșteșugar, ci artist. Mi-am făcut un site- EGG Centric-, am studiat piața și am observat că era la modă mobila pictată cu alb, puțin patinată, cu o tentă de vintage. M-am lovit iarăși de aceeași problemă de marketing, unde le vinzi? Am fost invitat la televiziuni, la radio, jurnaliști de la București au scris despre mine. Mi-am format un nume, mai ales în mediul on-line. Am început să vând, dar am realizat că vreau să mă întorc la pânză…
Pe pânză am pictat în tot acest timp. Am găsit un spațiu expozițional, la Urania, în Cluj-Napoca. Nu am o regulă în ceea ce privește numărul de tablouri, de obicei într-o expoziție am între 15 și 25. Sunt deja colecționari în Cluj care îmi cunosc arta, sunt și persoane interesate din străinătate sau din Cluj care mă contacteează pe net, dar nu acesta este mediul meu de vânzare…
Da, sunt fericit! Mai ales pentru că după o anumită vârstă începi să te cunoști, să te apreciezi, să apreciezi ceea ce ai, nu ceea ce nu ai, să nu te raportezi la iluziile celor din jurul tău. Trebuie, la un moment dat, să fii mulțumit cu tine și cu drumul pe care l-ai ales. Oamenii spun multe despe mine, dar sinceritatea lor, mai als în mediul online, e relativă. Cea mai bună oglindă a ceea ce faci sau ești, sunt cei care vin la expozițiile tale, care sunt alături de tine, care te sună și te întreabă ce faci, cum îți merge. Am un băiețel de 2 ani și jumătate care mă motivează și mai mult să fac artă în continuare….”
Cristina Pintilie Șendrea
este parte a
1 comentariu
Am avut ocazia sa il cunosc! Este un om extraordinar!